Prin anul 3 de facultate, într-o călătorie de-a mea în Munte la un monah, șocat de liniștea interioară care m-a cuprins acolo, am decis să mă călugăresc.

Am respectat eu ritualul care mi s-a impus o săptămâna și am plutit … o vreme.

Mi s-a spus că mă voi ocupa de tot ce ține de muzică în mânăstire și voi avea onoarea de a bate toaca.

Nu mai țin minte ce sărbătoare era în acea duminică, însă era un decembrie friguros ca în anul acesta. Dis de dimineață se strânsese o mulțime de oameni veniți de departe din orașele din împrejurimi. Erau câteva sute…

Și un frig afarăăăă…de nu-ți venea niciun chef să bați și toaca.

Se zice că lemnul e dătător de viață duhovnicească…

M-am gândit eu că… o voi scoate cumva la capăt și îmbrăcat ca un călugăr, m-am apropiat de scândura lungă și groasă, atârnată de niște lanțuri și cu cele 2 ciocănele în mâini am început să lovesc rar (scândura): ta-ca-ta-ca….

Ascultând cu atenție sonoritatea lemnului am bătut și în alte porțiuni ale scândurii, urmărind raporturile dintre sunetele scoase de lemn. A intrat în scenă și ciocănelul din mâna stângă pe alte ritmuri din ce în ce mai săltărețe: zbang! stuf! pac!

Și purtat dintr-un ritm în altul : zbang! stuf! pac! Taca! Taca! am simțit că mai trebuie un ritm complementar și am început să bat și în lanțurile groase atârnate și apoi, din când în când într-un cazan de tablă ce scotea un sunet asurzitor: glink! glank!

Poate frigul m-a împins să sar când într-un picior, când în altul, lovind cu putere podeaua din scândură și asigurând basul melodiei: Bum! dum! Bum! dum! dum!  Și, ca să fie partitura completă, am început să cânt din gură popește.

Dar nu am apucat eu să mă bucur prea mult de toaca mea, căci am simțit o arsură pe spate de la o nevinovată de mătură, dată cu sete de către stareț și, de frică, de rușine – nu mai știu – am aruncat ciocănelele și am zbughit-o la fugă, sărind și gardul mânăstirii – fuga spre orașul unde eram student.

Am fost foarte cuminte după trebușoara asta și cumințenia m-a ținut o perioadă foarte lungă de timp, adică doar o zi, căci m-am apucat să studiez ce-i cu liniștea acea interioară și de ce omul simte pacea doar când rostește, cântă sau dă viață gândului.

Revenind la viața monahală, Arsenie Boca spunea că există 4 tipuri de convorbiri cu D-zeu sau cu D-zeul care sta în noi și dintre toate, doar 2 discuții ajung la Cer: MULȚUMIREA și SLAVA. (Noi simțim că ajunge sau e ascultată fiindcă ne simțim bine; parcă suntem mai buni și mai frumoși).

Am urmărit transa călugărilor întâmplată doar în momentul de incantație și vorbind cu un călugăr sau cu altul și întrebați de mine, ce a fost dincolo, ei mi-au răspuns, la fel: “e PACE”. Și pe urmă i-am întrebat de ce cântă rugăciunea și nu o rostesc și mi-au răspuns că prin cântatul rugăciunii intră de 2 ori mai repede în transă.

“Dincolo”, ne spun călugării, nu e blank, e tot vibrație, și ei simt că se conectează la un flux de energie.

Studiindu-mă pe mine atunci când cânt, pe cei cu care lucrez pe voce și pe rapiditatea cu care călugării ajung în pace prin intermediul vorbitului cântat, am descoperit că energia care ne umple când vorbim, fredonăm sau cântam e mijlocită de sunet.

Dacă nu ar exista sunetul vocii noastre nu ar exista comunicarea cu exteriorul și nu ar exista energia care ne umple când vorbim sau comunicam. Și ne-am opri din vorbit și am desena.

 Consoanele cărora încercând să le elimini vocala ascunsă din final: de exemplu din litera “N” dacă îi scoatem vocala ascunsă “î” (din final), s-ar închide gura, în rostire; ar ieși un “N” înghițit și am avea o senzație de înecare.

Orice vocală de fapt e sunet cântat.

Cu cât sunetul  sau silaba nu e înghițită sau nu sună în interiorul gurii, sau în cap, și sună în afara gurii, încât urechea aude sunetul ca și cum nu ar fi produs de noi, ci ar veni din alta sursă, cu atât ni se va schimba starea în bine.

Mergând mai departe în analiză, fluxul de energie care se simte în transă e de fapt un fluviu care există și-n lumea noastră reală și dincolo; nu e întrerupt cum ai crede, ci e continuu. În lumea noastră reală se simte în momentul în care scade ritmul respirației și între inspirație și expirație se simte SAU se întâmplă PAUZA și această pauză e identica cu cea de dincolo (de pauza din transă).

Și atunci deși suntem înconjurați de zgomot, în noi e… liniște.

Ceea ce e interesant e ca tu poți funcționa energizat controlând ritmul respirației PRIN VOLUM DE AER. Și acest lucru în 2 zile îl poți transforma în deprindere și în LINIȘTE.

FLUVIUL DE ENERGIE ÎL CONSTITUIE RESPIRAȚIA.

Nu e vorba despre respirația agitată care ne ajută să nu ne sufocam și să nu murim, ci e respirația care te ajută SĂ SIMȚI. Și simți doar când ești înconjurat de sunet,… și de muzica lui.

Cu drag,

Robert George Buliga

P.s. : Pe 25 și 26 ianuarie 2014 (sâmbătă și duminică) voi ține un Workshop de Întinerire prin Respirație Muzicală, în București și mai sunt 3 locuri. Înscrierile se fac pe adresa de mail: robert@musictherapy.ro

P.p.s.: Prima fotografie; autor: Cătălin Munteanu